Matei 27:1-32 | Itinerar Biblic | Episodul 100

Itinerar Biblic

Dragi ascultători, mi-ar părea tare bine ca oridecâte ori ne reîntâlnim sub acest generic, să ne bucurăm însuflețit pentru acest motiv special: iertarea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Domnul Isus este o iertare restauratoare. Atunci când Dumnezeu iartă, El şi repune în drepturi pe cel iertat. Poate că și noi mai iertăm (sper, măcar din când în când!), dar în multe cazuri persoana care ne-a greşit nu se mai bucură de aceeaşi încredere din partea noastră. Nu este la fel la cu Dumnezeu. Prin prorocul Ezechiel (22:16), El spune: „Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita…” Aceasta este ceea ce spune și ceea ce face Dumnezeu! În primul rând istoria ucenicului și apostolului Petru este grăitoare în acest sens; este o mărturie că Dumnezeu primeşte cu drag pe cel ce se pocăieşte şi nici măcar nu îşi mai aduce aminte de greşeala lui. Noi oamenii, găsim o adevărată desfătare (atunci când totuşi iertăm pe cineva) să ne și să îi aducem mereu aminte de acest lucru. Poate facem aceasta şi pentru că iertăm atât de greu şi atât de rar!

Cum spuneam, însă, nu este cazul Domnului Isus. După cum o să vedem mai târziu, Petru nu este numai iertat, dar se va bucura de aceeaşi consideraţie din partea Domnului, fiind folosit mai departe pentru lucrarea din cadrul Împărăţiei Cerurilor.

De fapt, dragii mei, cam aici am ajuns cu studiul nostru din cadrul Evangheliei după Matei. Suntem la capitolul 27, și ne despărțeam data trecută nu numai cu imaginea Mântuitorului maltratat în așa-zisa judecată a Sinedriului, ci și în ecourile triplei lepădări de Domnul a lui Petru. Ce-o fi fost în inima lui când și-a dat seama cât de slab era în realitate, față de cât de tare se crezuse – fapt pentru care iese din scenă deocamdată vărsând lacrimi amare de căință... Era oricum prea târziu în economia contextului, dar nu prea târziu pentru redresarea și recuperarea lui... care întotdeauna și-n cazul oricui începe cu nimic altceva decât cu pocăință! Oricum e interesant de observat că deși Scriptura și istoria atestă reabilitarea lui Petru, Matei nu-l va mai menționa pe nume până la sfârșitul evangheliei sale!

Părăsim puțin pista Petru/pocăință, și ne-ntoarcem să urmărim derularea evenimentelor referitoare la procesul şi crucificarea Domnului Isus. Referindu-ne strict la răstignire, vom observa că Matei nu ne oferă de fapt istoria ei, aşa cum nu o face nici o evanghelie, de altfel. Fiecare evanghelist redă mai mult ce se întâmplă în jurul crucii. Sunt mulţi care încearcă să surprindă în cuvinte sau imagini (cărți, filme, piese de teatru, tablouri) durerea, suferinţa, chinurile, batjocurile, abuzurile, violențele și flagelarea pe care a trebuit să le îndure Domnul Isus. Unele dintre ele pot fi reușite, dar nu sunt mai mult decât un punct de vedere uman, o închipuire, o idee asupra a ceea ce s-a petrecut acolo. Cerul nu răbdat să privească suferinţa Lui. Scriptura ne spune că a fost un întuneric de trei ceasuri asupra pământului, pentru că cerul n-a putut privi ce se întâmpla pe cruce.

Dacă ne uităm la cum descrie Matei acest episod, vedem cât de minimalist procedează; nu se întrece pe sine în descrieri sau perspective savante sau artistice, nu e patetic, nu e disproporționat... Parcă n-ar vrea să spună mai mult decât: „Și L-au răstignit!” Și nu pentru că nu înţelegea valoarea jertfei Domnului Isus, nu pentru că nu L-ar fi iubit pe Mântuitorul, nu pentru că ar vrea să menajeze pe noi... Pur și simplu, durerea şi consternarea provocate de un asemenea act au fost prea mari pentru el. Parcă nu-i vine să creadă că tocmai poporul în mijlocul căruia venise Domnul şi căruia îi arătase atâta dragoste şi bunătate – s-a putut purta în felul acesta cu Mesia.

Dar, dragii mei, indiferent de poporul în care ar fi venit, indiferent de timpurile în care ar fi trăit, tratamentul ar fi fost același – L-ar fi și L-am fi primit la fel, oriunde, oricine, oricând... pentru că numai atât este în stare să dea natura noastră păcătoasă: homo homini lupus E lup față de semenii săi omul, dar-mi-te față de Dumnezeu! Păcatul nu suportă neprihănirea şi se revoltă împotriva ei. Dar numai cei care acceptă lumina și libertatea aduse de Domnul Isus vor ajunge să fie izbăviţi de sub puterea păcatului.

Matei începe acest capitol 27 cu dimineaţa ce-a urmat serii în care a fost prins Domnul Isus. El compăruse în faţa Sinedriului (Sanhedrinului), consiliul alcătuit din preoţii cei mai de seamă şi din bătrânii poporului. Dreptul de a condamna la moarte revenea în acea perioadă administraţiei romane. Sinedriul trebuia să formuleze acuzația în baza căreia guvernatorul roman să poată judeca. De aceea Îl interogaseră toată noaptea.

Când s-a făcut ziuă, toţipreoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului au ţinut sfat împotriva lui Isus, ca să-l omoare (Matei 27:1).

Ei trebuiau să tragă concluziile, și după deliberări au formulat o acuzaţie împotriva lui Isus, care urma să fie dus înaintea curţii supreme. Erau convinși că au un caz care va rezista în tribunalul roman. (Matei 27:2)

După ce L-au legat, L-au dus şi L-au dat în mâna dregătoruluiPilat din Pont.

Pilat, prefect-guvernator al Iudeei între 26 și 36, notoriu pentru ostilitatea sa față de moravurile și prejudecățile evreiești, îşi avea sediul în Cezareea, la Marea Mediterană. El era în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui deoarece cetatea era plină de iudei care veniseră la sărbătoare şi, de obicei, în astfel de ocazii se iscau revolte.

AtunciIuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, și a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?”, i-au răspuns ei. „Treaba ta” (Matei 27:3-4).

Ce slalom printre personaje ostile face Matei, care pare condus de o inspirație de dramaturg consacrat! Domnul Isus era purtat de ceata Templului și către Pilat, procesiunea este interceptată de Iuda, care în loc să-și ceară iertare de la Cel pe care-L vânduse, își exprimă regretul și-și recunoaște greșeala față de beneficiarii acestui simulacru infam... Iar conducătorii religioşi ăși arată adevărata față și-i dau... ce merită: nepăsare și dispreț! Un fel de: „Ţi-ai făcut treaba şi totul s-a încheiat. Îl avem pe Cel pentru care te-am plătit! Nu mai avem nevoie de tine, treaba ta ce faci!”

Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-adus de s-a spânzurat (Matei 27:5).

Cedând chinului sufletesc intens, omul acesta dă cu piciorul șansei salvării – renunță la bani, iese – şi se spânzură. Ar fi putut să se întoarcă la Domnul şi să fie iertat!

Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii şi au zis: „Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preţ de sânge” (Matei 27:6).

Câtă evlavie! Ce oameni atenți și temători de Dumnezeu! Nu pot să se folosească în mod direct de banii aceia, pentru că erau mânjiți de trădare și sânge. Dar cu binecunoscutul spirit întreprid, găsesc imediat o întrebuințare comunitară onorabilă:

Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia „Ţarina olarului” ca loc pentru îngroparea străinilor. Iată de ce ţarinaaceea a fost numită până în ziua de azi: „Ţarina sângelui”. Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice: „Auluat cei treizeci de arginţi, preţul Celui preţuit, pe care L-au preţuit unii din fiii lui Israel; Şi i-au dat pe „Ţarina olarului”, după cum îmi poruncise Domnul” (Matei 27:7–10).

Găsim această profeţie și în Ieremia 18:1-4 şi e citată aici din Zaharia 11:12-13. Ieremia este cel creditat, pur şi simplu pentru că în zilele lui Isus, Ieremia era prima carte a profeţilor, iar respectivul citat îi este atribuit și pentru că era prorocul mai cunoscut.

Important este că se pare că Domnul a fost de față când Iuda s-a întors cu cei 30 de arginţi. De fapt, Isus era pe drumul spre moartea Sa, chiar în locul lui Iuda. Domnul nostru i-a dat o ocazie de a se întoarce la El, acolo, în grădina Ghetsimani şi i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă.” Chiar și-n al doisprezecelea ceas, Iuda ar fi putut să se întoarcă la Domnul şi ar fi fost iertat – dacă ar fi dorit asta. Cine are urechi de auzit, să audă!

Isus s-a înfăţişat înaintea dregătorului. Dregătorul l-aîntrebat: „Eşti Tu „împăratul iudeilor”?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt” (Matei 27:11).

Vedeţi voi, conducătorii religioşi doreau să scape de Isus din pricina a ceea ce ei considerau că era blasfemie. Vă amintiţi că atunci când marele preot L-a pus sub jurământ şi L-a întrebat dacă El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Isus i-a răspuns că este. Şi mai departe a spus: „Vă spun că deacum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezândla dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Pentru conducătorii religioşii asta însemna blasfemie, şi L-ar fi omorât cu pietre doar pe baza acestei afirmații, dar Roma nu le mai permitea evreilor să aplice pedeapsa cu moartea. Aşa că au fost nevoiţi să îl dea pe Isus în mâinile lui Pilat cu o acuzaţie care să aibă greutate într-un tribunal roman. Trădarea ar fi fost o astfel de învinuire, astfel că Isus a fost acuzat de faptul că pretindea a fi Regele iudeilor.

Iar răspunsul Domnului Isus a fost: „Tu spui asta”, sau „Este aşa cum spui.”

Dar n-a răspuns nimicla învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor (Matei 27:12).

Deși curgea cu acuzaţii mincinoase și înfierbântate împotriva Lui, Domnul nostru nu S-a obosit să le răspundă.

Atunci Pilat I-a zis: „N-auzide câte lucruri Te învinuiesc ei?” Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul (Matei 27:13–14).

Isus era Mielul lui Dumnezeu, care tăcea înaintea celor ce îl tund (vezi Isaia 53:7), iar tăcerea Lui era și o dificultate judiciară, pentru că dreptul roman nu încuraja condamnarea unui pârât lipsit de apărare.

Lafiecare praznic al Paştilor, dregătorul avea obicei să sloboadă norodului un întemniţat pe care-l voiau ei. Pe atunci aveau un întemniţat vestit, numit Baraba (Matei 27:15–16).

Matei nu ne spune ce se întâmpla în culise. Toţi ceilalţi autori ai Evangheliilor adaugă foarte multe detalii la această relatare, dar Matei prezintă doar faptele esenţiale.

E clar că Pilat simţea că liderii religioşi nu aveau niciun temei pentru a cere pedeapsa cu moartea. Isus nu incitase la rebeliune împotriva Romei. Alţii o făcuseră, dar Isus nu. Pilat avea deci o problemă. Dorea să le facă pe plac conducătorilor religioşi pentru a menţine pacea în Ierusalim, dar simţea că nu Îl poate condamna la moarte în mod arbitrar pe Isus! Aşa că a căutat o ieșire strategică: exista obiceiul ca în timpul sărbătorii Paştelui să fie eliberat un prizonier iudeu, deci avea să dea mulţimii posibilitatea să aleagă: Isus sau un prizonier renumit, numit Baraba, care era vinovat de rebeliune, crimă, jaf, trădare – ce mai, un tâlhar autentic și notoriu... exact opusul Domnului Isus!

Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l slobod? Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte Hristos?” Căci ştia că din pizmă dăduseră pe Isus în mâinile lui (Matei 27:17-18).

Pilat era un politician abil. Își dăduse seama ce se întâmpla şi era aprope convins că mulţimea avea să ceară ca Baraba să fie răstignit, iar Isus să fie eliberat – contrastul dintre El şi Baraba era evident, plus că va fi auzit de multul bine pe care-l făcuse Domnul oamenilor. În felul acesta, el credea că se conturează o cale satisfăcătoare de ieşire din această situaţie. În plus, ca pentru a complica lucrurile, guvernatorul primește și indicii exterioare și... private de care trebuie să țină seama:

Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, nevasta sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu Neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui” (Matei 27:19).

Dintre evangheliști, doar Matei o pomenește pe soţia lui Pilat, care era se pare fie o ne-evreică interesată tainic de religia evreiască, fie pur și simplu un om superstiţios. Poate că era implicată într-o religie a misterelor, iar acest lucru ar fi putut fi satanic. Nu cred că avertismentul acesta a venit de la Dumnezeu. Dacă ar fi fost echidistantă, poate că s-ar fi interesat şi ar fi aflat mai multe despre Isus. Se pare că n-a făcut-o, deși tradiții ulterioare afirmă că ea s-ar fi creștinat (ba am citit undeva că i se cunoaște și numele: Claudia Procula). Din ce citim însă, femeia această încearcă să-și prevină soțul să nu se hazardeze în ce-L privește pe Isus. Într-un fel, ea apare ca o contrapondere dintre neamuri la pornirea exterminatoare a celor din neamul Domnului împotriva Lui, și ca pentru a sugera și din surse exterioare scenei convingerea nevinovăției Mântuitorului!

Preoţiicei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare (Matei 27:20).

Ca să-nțelegem că nu doar Pilat se credea politician abil, iată că și conducătorii religioşi își iau măsuri de precauție pentru atingerea scopului imediat – condamnarea lui Isus. Așa că s-au amestecat în mulţime (se spune chiar că aveau și ei obicieul cadourilor electorale, mitei pentru manipularea maselor) și cum-necum au creat un curent de opinie majoritar favorabil eliberării celui mai rău și mai vinovat: Baraba eliberat, iar Isus nimicit!

Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobod?” „Pe Baraba”, au răspuns ei (Matei 27:21).

Îmi închipui ce ochi trebuie să fi făcut Pilat! Deși după câte îi știa pe evrei nu erau excluse surprizele, nu-și imaginase până unde erau dispuşi să meargă mai-marii religioşi.

Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit!”, i-au răspuns cu toţii. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei 27:22-23).

Închipuiţi-vă un judecător roman negociind cu mulţimea soarta unui condamnat! Pilat avea ultimul cuvânt, şi el ar fi trebuit să ia o decizie. Evanghelia după Ioan ne spune că Pilat L-a chemat pe Isus deoparte în sala de judecată şi L-a interogat în particular. Se pare că gândise ceva de genul: „Isuse, cooperează! Pot să te scap din necaz, şi scap şi eu din colţul în care m-au înghesuit!” Dar Domnul Isus a refuzat să Se apere. Dacă analizăm mai bine această caricatură de proces ajungem la concluzia că Pilat era cel judecat şi că, de fapt, Isus era Judecătorul. Până una-alta însă, pentru că trebuia să decidă în ce-L privește pe Domnul, Pilat a întrebat mulţimea: „Ce să fac cu Isus, care se cheamă Hristos?” Răspunsul, deși nu l-a surprins, l-a izbit și l-a nemulțumit – „Să fie răstignit!” Este absolut suprinzător să auzi de pe buzele unei mase de evrei să ceară pentru un conațional aplicarea unei pedepse nespecifice neamului lor – răstignirea fiind o formă romană de tortură și execuție, mai degrabă (sau, și de aceea) detestată de majoritatea evreilor. Dar era rezultatul mașinațiilor și campaniei de manipulare duse de conducătorii religioși, care doreau să se termine odată cu agitatorul ce se dădea Mesia!

Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luatapă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” (Matei 27:24).

Pilat a cerut un lighean cu apă şi cu un gest teatral şi-a spălat mâinile, comunicând prin asta că nu vrea să aibă nimic de-a face cu execuţia lui Isus. Iarăși, doar Matei redă scena aceasta, dovedind un surprinzător simț dramatic. S-a obiectat că acest gest are sens doar în context evreiesc, dar așa și stăteau lucrurile – probabil că Pilat fusese obligat să aibă minime cunoștințe privind obiceiurile și simbolurile locale. Dar nu era atât de uşor. Trebuia să ia o decizie – orice om trebuie. John Newton a scris odată un poem:

Ce crezi despre Hristos – e testul,

Prin care starea ta e încercată;

Nu poţi fi drept în nicio alta,

De n-ai părere dreaptă despre El.

Deşi Pilat s-a spălat pe mâini, ironia amară este că cel mai vechi crez al Bisericii conţine aceste cuvinte: „...răstignit sub Ponţiu Pilat.” Sângele lui Isus a rămas pe mâinile lui, indiferent cât de mult şi-a spălat el mâinile.

Şi tot norodul a răspuns: „SângeleLui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).

Cutremurător! În inconștiența sa (pentru care ar trebui să rostim ca Jan Hus: Sancta simplicitas!), poporul își rosteau condamnarea: „Responsabilitatea este a noastră!” Isus este condamnat sub legea evreiască, deși de către autorități romane, deci evreii vor fi răspunzători de moartea Lui – în fața Romei și-n fața lumii. Din păcate, aşa li se va întâmpla, mult și bine (adică din greu!) de-a lungul istoriei, iar acest lucru poate fi ușor demonstrat: începând cu războaiele iudaice (66-70, sec. I), cărând prin istorie povara antisemitismului feroce și sfârșind dacă vreți cu Holocaustul din al doilea război mondial (care însă nu a epuizat puseurile antisemite), suferințele acestei nații aveau să atenueze până la ștergere statutul privilegiat de popor ales care i se acordase. Dar desigur vocală, la condamnarea lui Isus, fusese o minoritate – și deci nu e simplu să accepți blestemarea unei întregi națiuni!

Atunci Pilat le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. (Matei 27:26).

Se pare că și Pilat era într-o dispoziție auto-distructivă – trebuia să ia o decizie, s-a bâșbâi, a negociat, a cedat, și a mai și decis în plus o inutilă pedeapsă: bătaia lui Isus! Biciuirea aceasta nu era o pedeapsă simbolică, ci a însemnat finalmente o flagelare de nedescris a trupului celui pedepsit – o pedeapsă aproape mortală în sine! În alte evanghelii (Luca, Ioan) bătaia aceasta pare mai degrabă o alternativă la condamnarea la moarte, sau mai degrabă încercând ca prin ea să elimine sentința de moarte. Dar Matei și Marcu o adaugă condamnării la moarte.

Ostaşiidregătorului au dus pe Isus în pretoriu şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor (Matei 27:27).

Soldaţii primiseră mână liberă să-I facă Domnului orice doreau. Astfel, Mântuitorul devenise un obiect de josnică și crudă distracție pentru mulţimea năucă și nemiloasă.

L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-auîmbrăcat cu o haină stacojie. Auîmpletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” Şi scuipauasupra Lui şi luau trestia şi-L băteau în cap (Matei 27:28-30).

Soldaţii au profitat de ocazie şi s-au distrat jalnic pe seama Lui, înainte de a-L răstigni. De vreme ce oricum avea să moară, puteau să-I facă orice doreau. Aveau între altele un joc foarte brutal numit „mâna-fierbinte” pe care îl jucau cu prizonierii lor. Toţi soldaţii îi arătau prizonierului pumnii, apoi îl legau la ochi şi toţi în afară de unul îl loveau cât puteau de tare. Apoi îi luau legătura de la ochi, şi dacă prizonierul era încă în stare de conştienţă, trebuia să ghicească care dintre soldaţi nu îl lovise. În mod evident, prizonierul nu reuşea niciodată să ghicească. Continuau jocul acesta până când prizonierul devenea doar o bucată de carne. Cred că Domnul Isus a fost atât de mutilat, încât nu L-ai mai fi putut recunoaşte. „După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Nu mai vorbesc de efectul țepilor violenți ai coroanei ce-i fusese îndesată brutal pe cap!

După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şiL-au dus să-L răstignească. Pecând ieşeau afară din cetate, auîntâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, şi l-au silit să ducă crucea lui Isus (Matei 27:31–32).

Isus a fost supus unei umiliri abjecte şi unei torturi de nedescris... astfel încât curând n-a mai avut putere să-Și care crucea – dar a avut toată puterea și dragostea să poarte păcatele noastre, ale tuturor! Mângâiați-vă cu aceste cuvinte... până data viitoare măcar, când sper să ne reîntâlnim, să fim cu Domnul nostru până la capăt – ca să fim totdeauna...!