Matei 21:1-17 | Itinerar Biblic | Episodul 90

Itinerar Biblic

Dragi ascultători, ne reîntâlnim pe teritoriul Evangheliei, în prima secțiune din NT. După cum cred că știți, partea a doua a Sfintei Scripturi ne dezvoltă o schimbare majoră de paradigmă: extinderea planului de mântuire și-a sintagmei de popor ales – de la evrei către Biserică, pri includerea ne-evreilor între cei numiți poporul lui Dumnezeu, și aceasta doar prin pocăință și credință – pe baza morții ispășitoare și învierii triumfale lui isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ că mijlocitor prin propria jertfă a noului, supremului legământ între Dumnezeu și oameni. Toată povestea exemplară a vieții, învățăturii și lucrării lui Isus Hristos are ca scop și finalitate jertfa Lui: patimile și moartea Lui constituie punctul culminant al Evangheliei, în fiecare dintre cele patru variante cuprinse în NT.

Suntem și noi pe punctul de a intra împreună în partea finală – ultima pătrime – a evangheliei lui Matei, care din acest capitol 21 la startul căruia ne aflăm se va concentra pe evenimentele din ultima săptămână de viață a Mântuitorului care-L va trece prin chinuri greu imaginabile, batjocuri și suferințe crude și nedrepte, dar care va avea ca punct culminant nu moartea, ci Învierea Domnului Isus, punctul cel mai înalt al lucrării divine de mântuire și temelia indestructibilă a creștinismului.

Deci putem afirma că toată această amplă mișcare hristică, urmărită de Matei în toate fazele sale, se apropie de apogeu – Domnul Isus Se întoarce în Ierusalimul ce se știa de la bun început că-I va găzdui execuția, și de data vine într-un nou rol. Până acum intrase în cetate mai dergabă incognito, în „vizite de lucru” am putea spune... dar acum El îşi va prezenta și va primi un soi de recunoaștere a autorității Sale de Rege al unei Împărății veșnice, în care Ierusalimul va juca un rol de seamă – chiar dacă nu în forma din sec. I. Vom fi martorii acțiunilor energice și ai ultimelor cuvântări curajoase ale Domnului Isus... care, de exemplu, va proceda încă o dată la o curăţare a Templului, o debarasare de adaosurile desacralizatoare care banalizau și ridiculizau statura și prestanța spirituală a locului de închinare – faptul în sine putând fi privit ca o infatuare de prim rang, dacă Isus Hristos nu ar fi fost Cel ce pretindea a fi. Apoi Domnul blestemă smochinul, ceea ce-ar fi rămas poate doar o acţiune simbolică dacă blestemul nu s-ar fi și materializat, apoi răspunde provocării conducătorilor religioşi şi îi acuză de faptul că ei complotează moartea Sa.

Veţi observa tonul ferm, decisiv şi deliberat atât al metodei, cât și al gesturilor și cuvintelor Domnului Isus. El este Cel care inițiază și dictează ritmul acțiunilor acum, și-i va determina pe toți ceilalți să fie doar niște executanți ai deciziilor și mișcărilor pe care le inițiază Mântuitorul. El deține controlul deplin al întregii situaţii și parcă niciodată nu are o atitudine mai regală decât acum când se apropie de cruce.

Repet: motivul pentru care Domnul Isus intră și rămâne în Ierusalim (pe timpul zilei, pentru că noaptea Se retrăgea totuși afară din cetate), şi care este evenimentul care va încheia această Săptămână a patimilor, numită şi Săptămâna Mare, este răstignirea. Jertfa de pe Golgota este evenimentul central, nu doar pentru atunci și-acolo, ci este evenimentul care a schimbat istoria întregii omeniri pentru toate veacurile şi pentru veşnicie. De aceea, acest eveniment trebuie să rămână mereu viu în mintea tuturor celor ce-și zic creștini.

Spre deosebire de Ioan, care ne spune și ce s-a întâmplat „cu șase zile înainte de Paști” (adică în Sabatul premergător, adică sâmbăta dinaintea a ceea ce în popor se numește Floriile, sărbătoarea intrării lui Isus în Ierusalim) Matei începe descrierea evenimentelor acestei săptămâni cu redarea unor mișcări pregătitoare ce țin de intimitatea grupului ucenicilor (Mat. 21:1–3)

Cânds-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, înspre muntelemăslinilor, Isus a trimis doi ucenici și le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine. Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimite.”

Nu văd niciun motiv pentru care acest incident ar putea fi considerat miraculos, deşi mulţi oameni îl consideră o minune. Cred că aceasta este o situaţie normală, naturală. Probabil că ultima dată când Domnul nostru fusese în Ierusalim aranjase cu nişte prieteni să folosească aceste animale de povară, data viitoare când avea să vină în cetate. Poate că le dezvăluise ce urma să facă, iar ei fuseseră de acord să pună la dispoziția Domnului aceste animale, la sărbătoarea Paştelui. Cred că Isus le va fi spus și că va trimite pe doi dintre ucenicii Săi să ia animalele, indicându-le un soi de parolă ce avea să fie folosită, săre recunoaștere: „Domnul are trebuinţă de ele.” Consider că această întâmplare este și mai extraordinară dacă o privim astfel, ca pe o mostră de prevedere plină de răbdare a Domnului Isus în vederea ultimei turnante a lucrării Sale mântuitoare.

Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Spuneţifiicei Sionului: „Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe!” (Mat. 21:4–5)

Avem aici parafraza prescurtată a unui citat din Zaharia 9:9 – „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, mânzul unei măgăriţe.”

În citatul din Matei există câteva omisiuni importante care vor fi descoperite printr-o comparaţie atentă. „Saltă de veselie, fiica Sionului, strigă de bucurie fiica Ierusalimului” este omis. De ce? Pentru că Domnul nostru nu vine în Ierusalim pentru un timp de bucurie. Asta va avea loc la a doua Sa venire! De asemenea, se omit cuvintele „El este neprihănit şi biruitor” – aceste cuvinte se referă la victoria care va fi împlinită la a doua Sa venire. Concluzia pe care trebuie să o tragem de aici este că la a doua venire a Domnului va exista o intrare triumfală – și de aceea am rețineri în a numi „triumfală” intrarea aceasta a Domnului în Ierusalim.

Uceniciis-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus. Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-aupus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra. (Matei 21:6-7)

Impresionant mi se pare însă faptul că fiecare detaliu a fost trecut în planul lui Dumnezeu. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Ar mai fi de remarcat ceva care ne arată că Domnul Isus comunică prin acest act ceva.

Sunteți de acord cred că există destule alte forme de comunicare, pe lângă cea verbală. Mai cu seamă în orient, se foloseau anumite obiecte, gesture, acţiuni pentru a comunica anumite lucruri. Vom vedea la timpul potrivit acţiunile anumitor profeţi prin care aceștia făceau cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei bine, și Domnul Isus comunica acum ceva...

Până acum le vorbise în diferite feluri, atât prin vorbire directă, cât şi prin pilde, ca să nu mai spun de semen, minuni, vindecări, exorcizări. Acum alege această cale: pe spinarea unui măgăruș, ca să afirme încă o dată cine este El, care este misiunea Lui.

S-a afirmat că Domnul nostru îşi arăta smerenia călărind acest măgăruş. Acest lucru nu este cu totul corect. Măgăruşul avea o anumită simbolistică în societatea acelor zile. El nu era animalul desconsiderat din societatea occidentală. Nici măcar nu era un animal de rând, animalul de povară folosit de cei săraci. Cei săraci nu aveau nici măcar acest măgar de povară. Dacă privim în istoria poporului evreu, vedem că mânzul măgăriței era folosit de nobili sau regi. În Scriptură, îi întâlnim pe Avraam, David, Ahitofel, Balaam, Saul, toţi călărind pe măgari. De fapt, măgăruşul era vehicolul regilor, sau oamenilor de vază pe timp de pace. Nu era un simbol al umilinţei, ci unul al păcii. Calul era folosit pe timp de război, iar măgăruşul pe timp de pace. Când Isus a intrat în Ierusalim călărind pe acest animal de pace, El se prezenta ca Rege și în ciuda faptul că făcea asta, profetul spune că El era smerit. Deci Domnul Isus venea ca un Domn al Păcii. Acesta era mesajul pe care îl aducea El. Ei aşteptau un războinic, un eliberator, iar El venea ca prinţ al păcii. Este foarte important să observăm lucrul acesta.

Chiar dacă nu toți înțelegeau ce trebuie, intrarea Domnului Isus în Ierusalim se transformă subit în manifestare populară. Nu era prima oară când venea în Ierusalim, dar niciodată apariția Sa nu fusese atât de observabilă și de aclamată. (Mat. 21:8–9)

Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţiităiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântateste Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”

Este posibil ca înainte El să nu mai fi venit niciodată în Ierusalim pe drumul acesta – vom vedea poate mai clar acest lucru când vom ajunge în Evanghelia după Ioan. Se pare că, de obicei, El intra prin Poarta Oilor, într-un mod cât se poate de nebăgat în seamă, poarta prin care erau aduse animalele pentru jertfe. Dar nu de data aceasta! Acum El intră călare, ca un Rege, iar cei care sunt cu El îl recunosc ca Rege. Au ocazia de a-L primi sau respinge.

Cânda intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare, şi fiecare zicea: „Cine este Acesta?” „Este Isus, Proroculdin Nazaretul Galileii”, răspundeau noroadele. (Mat. 21:10–11)

Domnul nostru obligă Ierusalimul să analizeze încă o dată – pentru ultima oară! – afirmațiile și pretenţiile Sale. Dar degeaba! Oricum, Mântuitorul deplânsese înainte de intrarea a în cetate insensibilitatea Ierusalimului la momentul cercetării sale... clar este că nimeni nu înțelegea rostul venirii Sale, și rațiunea și deznodământul episodului ce se consuma... Poate că unii se aşteptau ca Isus să înceapă acum o insurecţie care să scuture jugul roman şi să aducă eliberare. O, da! Domnul Isus aducea eliberare, dar una mult mai importantă decât cea de sub puterea romană.

Cineva spunea că nu este o temniţă mai grea decât temniţa sufletului. Nimic nu se poate compara cu ea. Din această închisoare venise Domnul Isus să aducă eliberarea. El venise să scoată mizeria din sufletul oamenilor… și la asta continua să Se gândească, și către asta continua să arate și când face următorul gest, prin care scoate stricăciunea umană şi din templul lui Dumnezeu… gest care poate părea teatral – dar care era spontan, și generat de iritarea Fiului lui Dumnezeu la vederea stării deplorabile în care ajunsese locașul central de închinare al lui Israel:

Isus a intratîn Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilorde bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei și le-a zis: „Este scris: „CasaMea se va chema o casă de rugăciune.” Darvoi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Mat. 21:12–13)

Acesta este un limbaj foarte dur, nu-i aşa? Dar realitatea cred că era și mai revoltătoare. Dacă vă întrebaţi ce căutau acei comercianți – vânzători de porumbei, de animale, schimbători de bani etc. – în curtea Templului, ei bine nu este foarte greu de explicat.

La acea dată, poporul evreu era încă sub incidenţa exclusivă a legii Mozaice; o parte însemnată a acesteia este legată de jertfe. Erau acolo date prevederi legate de forma, conținutul și detaliile sacrificiilor ce trebuiau aduse, modul în care se aduceau ele, condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească animalele – tot ce era legat de jertfe.

Printre prevederile exprese ale legii era cea legată de calitatea animalelor aduse ca jertfă. Ele trebuia să fie fără cusur. Pe de altă parte erau mulţi cei care doreau să aducă o jertfă la templu şi veneau de la mari distanţe aducând cu ei animalul pentru jertfă. Însă odată ajunşi la templu, aici erau întâmpinaţi de cei care controlau calitatea animalului. De fiecare dată se găsea câte un cusur care zădărnicea efortul celui care l-a adus până acolo.

Însă… se găseau soluţii! Dacă respectivul era de accord, putea să vândă animalul respectiv pentru hrană. Cu bani primiţi, putea să cumpere un altul de la vânzătorii acreditaţi pe lângă templu. Numai că era o problemă. În curtea templului nu se permiteau bani care aveau pe ei chipul cezarului. Aceasta contravenea unei alte prevederi legale referitoare la chipul cioplit. Dar şi pentru aceasta se găsea o soluţie. Exista o monedă a templului. Aşa se justifică prezenţa schimbătorilor de bani acolo.

După cum se poate vedea religia oferea bune oportunităţi de afaceri. Pentru mulţi chiar, ea nu mai însemna decât atât!

Dragii mei dacă suntem ispitiţi să îi condamnăm, trebuie să fim atenţi şi să ne examinăm cu atenţie pe noi înşine. Adesea, religia devine pentru unii o afacere. Nu se sfiiesc să facă comerţ chiar cu Dumnezeu. Am cunoscut persoane care încercau să cumpere binecuvântări de la Dumnezeu. „Doamne, spuneau ei, dacă mă ajuţi de această dată, eu o să fac cutare şi cutare lucru!” Dragi prieteni acesta este un târg. Este o afacere. Dumnezeu nu face aşa ceva. El nu face afaceri cu noi. El oferă tot ce are de oferit din dragoste şi nu ca afacere. Deci să nu-I promitem ce oricum Îi aparține, sau ce oricum n-avem de gând sau nu putem să împlinim/dăruim! Mai degrabă atragem mânia lui Dumnezeu, în felul acesta!

Nu este deci de mirare că Domnul Isus Se înfurie. Cât de departe erau oamenii aceștia de ceea ce le spusese Dumnezeu. Cât de departe ajunseseră faţă de ceea ce intenţionase Dumnezeu pentru ei. Și cât de orbiți erau mulți, crezând că fac bine ce făceau, dar fiind atât de departe de voia lui Dumnezeu!

Atitudinea lor mă face să mă întreb, Cum suntem noi? Oare ce-ar face Domnul Isus dacă ar pătrunde în templul sufletului nostru? Ar lua oare biciul? Mă tem că multe lucruri murdare și nepotrivite ar avea de scos de-acolo! Oricât ar fi de neplăcută această realitate, s-o confruntăm acum, cât se mai poate face ceva înspre/pentru curățare!

Însă observaţi ce ne spune Matei imediat după acest incident: după ce Domnul a curăţat Templul, au continuat ca până acum să vină mulți neputincioși la El pentru a fi ajutaţi:

Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a vindecat. (Mat. 21:14)

Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea, şi pe copii strigând în Templu şi zicând: „Osana, Fiul lui David!”, s-au umplut de mânie. (Mat. 21:14-15)

Oamenilor aceștia – așa zis lideri religioși – oricum nu le plăcea de Domnul sau ce făcea El – le-a displăcut deci și că alte mulţimi de oameni fuseseră vindecaţi în preajma Templului, dar și că pruncii și mulțimile strigau „Mântuiește-ne, Fiul lui David!”... și pentru că oricum lucrurile se coceau în vederea crucificării, și-au mai exprimat o dată nemulțumirea

Şi I-au zis: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Isus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: „Tu ai scos laude dingura pruncilor şi din gura celor ce sug”?” Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate şi S-a îndreptat spre Betaniaşi a mas acolo. (Mat. 21:16–17)

Acum vreau să vă atrag atenţia la câteva fapte referitoare la această aşa-numită intrare triumfală. În primul rând, cum am spus, nu cred că „triumfală” este adjectivul potrivit pentru acest eveniment deoarece, aşa cum am văzut, doar anumite părţi ale profeţiei lui Zaharia (invocată de Însuși Domnul!) s-au împlinit în legătură cu această intrare a lui Isus în cetatea Ierusalimului, pentru ca aici să se împlinească ce va justifica apoi apelarea Sa cu supranumele de Mântuitorul. Practic, acum și aici El Se înfățișa pentru ultima oară în mod public și-n stare de libertate. Dacă analizezi relatările celor patru Evanghelii împreună, ele prezintă o imagine complexă. O concluzie care mie mi se pare evidentă – scrie John Vernon McGee – este că Domnul a intrat în cetate în trei rânduri diferite.

Prima dată a fost sâmbăta, într-o zi de Sabat. În ziua aceea nu erau prezenți schimbătorii de bani și comercianții, așa că El S-a uitat în jur şi a plecat: „Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece” (Marcu 11:11). Am putea spune că această intrare a avut-o în ipostaza Sa de Preot.

A doua zi când a intrat în Ierusalim a fost duminică, prima zi după sabat (ceea ce este pentru noi acum prima zi a săptămânii). Schimbătorii de bani erau acolo, iar El a curăţat Templul (vv.12-13), și despre asta mărturisesc și ceilalți autori de evanghelii. În această zi, Isus a intrat ca Rege.

A treia oară când a intrat în Ierusalim era luni, a doua zi după sabat (sau a doua zi a săptămânii, pentru noi azi). În acel moment, El a plâns pentru Ierusalim, apoi a intrat în Templu, şi a învăţat şi a vindecat (vezi Luca 19:41-44; 47-48). În ziua aceasta putem spune că a intrat ca Profet.

Comparând cele trei relatări ale evangheliștilor sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) devine evident faptul că ele descriu trei intrări diferite şi cred că Domnul nostru a intrat în Ierusalim în trei zile consecutive şi în trei roluri consecutive – ca Preot, ca Rege şi ca Profet. Și se pare că la sfârșitul fiecărei zile El Se retrăgea în Betania. Din precauție, ca să nu se precipite lucrurile înainte de vreme, se pare că Domnul Isus nu a petrecut nicio noapte în cetate până la arestarea Sa.

Și apropo de adjectivul față de care am spus că am rețineri: amintiţi-vă că aşa-numita „intrare triumfală” s-a sfârşit... pe cruce. Dar El va veni a doua oară, și-atunci chiar că în mod triumfător. Autorul epistolei către Evrei formulează lucrul acesta într-un mod minunat: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:8). În Zaharia 14:4 ni se spune că atunci când El va veni din nou pe pământul acesta, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor – acolo va atinge El pământul! Apoi, când va intra în Ierusalim, aceasta va fi o intrare triumfală! Deci nu pot numi aceste trei intrări în Ierusalim despre care-am vorbit mai devreme ca fiind „triumfale”, din cauză că Mântuitorul era pe drum spre crucea pe care va muri pentru păcatul tău şi al meu! Și nu putem numi triumf ovațiile câtorva zeci de sărmani, săraci și bolnavi – entuziaști, poate sinceri dar clar confuzi, și care vor fi cam aceiași care peste câteva zile vor striga la fel de triumfal: „La moarte cu El! Răstigniți-L!”

„Şi, lăsându-i” indică faptul că El n-a mai socotit potrivit să îi combată sau să le mai predice conducătorilor religioşi, care nu urmăreau decât să-L prindă cu vorba, să-I reproșeze vorbe și fapte, sau să_ ceară socoteală... Un fel de-a spune: „i-a lăsat vorbind singuri”... „A ieşit din cetate şi S-a îndreptat spre Betania.” Aşa cum am arătat, Domnul nostru nu şi-a petrecut noaptea în Ierusalim până în noaptea arestării Sale.

Dar în ziua următoare, și-n fiecare din zilele următoare, Domnul Isus revine în cetate... ca și cum „o căuta cu lumânarea” – cum ar spune românul... Dar Isus Hristos fiind Dumnezeu și în acord cu Dumnezeirea știa că se apropie clipa, și că nu mai erau multe ore până când va trece prin chinuri grele – sufletești, fizice, psihice... care nu se vor sfârși decât după sfîșietorul „S-a isprăvit!” Lucrurile nu trebuiau nici precipitate, nici tergiversate... Nu mai era mult, dar mai trebuiau să se petreacă niște lucruri, să se mai spună niște cuvinte, de care vom lua și noi act în următoarele întâlniri.

Era Dumnezeu în controlul Domnului Isus, și-n controlul lucrurilor, de o manieră pe care noi n-o putem nici bănui, nici pricepe... Așa este El și astăzi în controlul a tot ce ni se pertece, și care cu nimic nu-i în afara controlului suveran al lui Dumnezeu. Să nu uităm și să nu obosim să ne rugăm să fim în toate de acord cu voia Sa, și nimic să nu se interpună între noi și El. Voia Ta, nu voia mea să se facă Doamne-n viața mea!

Vă las cu bine, să ne întâlnim sănătoși data viitoare!